In copilarie eram un cititor asiduu al revistei “Magazin”. Imi aduc si acum aminte cu nostalgie de placerea cu care citeam articolele de stiinta publicate aici, si amiezile calde de vacanta in care o rasfoiam fascinat. Am incetat sa o citesc in momentul in care imediat dupa revolutie paginile i-au fost invadate de tot felul de articole Si-Fi, despre bubuli sau alte fiinte de acelasi fel care vietuiesc in umbra si făptuiesc lucruri care nu ii iesisera nici lui Fat-Frumos.  Poveștile alea fantastice, demne de cel mai bun delir psihiatric au reusit sa scarbeasca pana si un copil de 12-13 ani. Acum Basescu si ai lui imi vara pe gat, obsesiv, cu fiecare spusa, teoria conspiratiei in care trei moguli se intrec in manevre prin cotloane.  In cateva zile frenezia lor a reusit sa transforme Romania intr-un salon de balamuc, in care parca s-a instituit o olimpiada a decompensarii.  Daca lasam deoparte aspectele nauseabonde ale repetarii si nu numai, pentru mine e fascinant, nu doar pentru ca imi trezeste oaresice nostalgii sau pentru ca sunt pasionat de suprarealism, dar si dintr-o multime de curiozitati intelectuale. Cea mai mare enigma e nivelul de discernamant al corpului electoral. Se va situa macar la nivelul celei a unui copil de 12-13 ani? Iar aici ma ia un fior imi trece pe sira spinarii.

Am zis ca ma las de blogging. Insa nefiind zeu, nu pot ramane indiferent chiar la orice.  Mai mult, Basescu a comis zilele astea poate cel mai grav lucru de la inscaunarea sa.  Ma refer la declaratiile de la Guvern referitoare la evolutia crizei. Nu stiu cand isi va reveni Romania din criza. Aici trebuie sa ma bazez pe spusele altora. Totusi sunt mai de incredere oameni care au date, au expertiza si de ce nu responsabilitatea functiei. De pilda am mai multa incredere in ce spune guvernatorul BNR. Desigur, in declaratiile emanate de la o astfel de institutie exista intotdeauna optimismul de rigoare . Insa niciodata o persoana minim responsabila  ajunsa in fruntea unei banci centrale dintr-o tara civilizata nu isi va lua zborul de la realitate , deoarece isi pierde credibilitatea.  Capitalul de incredere este esential in dirijarea sistemului financiar, unde declaratiile bancii centrale chiar au efect. Desigur, exista eroare omeneasca, dar in conditiile in care toata lumea greseste, tot in specialist e mai chibzuit sa ai incredere pentru ca va avea oricum dreptate mai des.

In schimb, Basescu face un gest asasin la adresa oricarei relansari.  Oricare ar fi traseul economiei, declaratia sefului statului e de natura sa bage si mai multa spaima in animalul hiperprecaut in vreme de criza care e investitorul si in general agentul ecomimic. Or, s-a demonstrat stiintific faptul ca  in genere pesimismul si retinerea de a se avanta intr-o noua afacere ingheata economia si adanceste criza. (Daca nu vrei sa fii un simplu chlener, lucrurile astea se pot citi prin carti, sau chiar invata prin liceu, cred). Pentru a se plasa iar in centru sau din orice alt motiv ar fi actionat, Basescu otraveste economia. Nu imi pot imagina un gest mai toxic pe care l-ar fi putut face din pozitia sa, pe un element critic si  intr-un moment critic pentru Romania.

Anul trecut am scris o serie de postari dedicate populismului, in care, bazandu-ma pe ce am mai citit si eu prin dreapta si prin stanga, incercam  sa clarific de o maniera relaxata natura populismului. Defineam populistul ca o finta care se prezenta drept singurul reprezentant al populus-ului, singurul aproape de “grassroots”, în opoziție cu o clasa politica instrainata de popor si concentrata asupra intereselor ei. E o capcana cu eficienta verificata, insa una veche, usor de dibuit pentru cine mai citeste una alta, dar mai ales o capcana care a dus la cele mai mari catastofe istorice.

Acum vad la TV ca PD-L-ul isi incepe campania defiland sub sloganul “ei cu ei, noi cu voi”. Imi pare rau ca acum un an nu mi-a venit sintagma asta scurta in minte, sa o pun titlu pe undeva, pentru ca e usor de constatat cat de bine incapsuleaza populismul. Am însă scuza că imi propuneam doar sa scriu ceva care sa faca accesibil un anumit fenomen politic, si nu sa scornesc slogane.

Ramane nerusinarea cu care PD-L-ul alege sa isi afiseze populismul. Ma intreb ce persoana poate sa mai aspire la un statut (de) intelectual si sa voteze PD-L-ul. Oricine va vota cu integritate PD-L-ul nu poate da dovada decat de analfabetism istoric si politic.

Zilele astea realizatorii de talk show isi freaca iar mainile: inca o situatie incurcata le da la stors un subiect zemos. Ce se intampla daca se admite contestatia PRM? Habar n-am ce se va intampla si nici nu cred ca exista careva care stie foarte bine. Ce e cert insa e ca nu mai exista precednt si nici legislatia nu a fost construita cu astfel de incurcaturi in minte.

O intrebare extrem de utila in reperarea mobilelor si a autorilor este “Cui ajuta?”. Desigur, ajuta evident PRM-ului care din motive ce nu o sa le discut aici e interesat sa compromita votul uninominal. Si pentru ca raspunsul e, cred eu, evident ma voi multumi sa intreb: cine prospera in conditii de incertitudine, acolo unde legea este fortata sau depasita de circumstante pentru care nu a fost proiectata, adversarii sunt pusi brusc pe picior gresit iar in jur e haos?

Recunosc faptul că Patapievici nu mi-a plăcut niciodată. L-am considerat întotdeauna ca oscilând între diletantism și retorică, numai bun să devindă subiect de conversație snob între burghezii carărora sărăcia lecturilor nu le-a oferit șansa unor autori serioși. Însă mă consideram un admirator al artei moderne, capabil să mă sustrag orbirii resentimentare de care sunt acuzați in tot felul de argumente ad hominem cei care apreciază că expoziția organizată la New York sub patronajul ICR este o porcărie. Așa că, strâns de directorii de conștiință în dilema ce mă așează între suspiciunea adâncă față de establishment-ul cultural românesc și dorința de a aprecia sincer ce este artă, am zis că se impune o analiză de conștiință.

Sincer, nu m-au oripilat falusurile și nici poneiul cu svastică, deși pentru unii care sunt implicați în diplomație culturală problema se pune cu totul altfel, și ca atare ar trebui să se gândească de două ori. Totuși ce am văzut pe ecrane și în ziare nu mi-a spus nimic din punct de vedere artistic. Dacă este să calific pe scurt manifestarea, un singur cuvânt îmi vine în minte: nulă.

Mi-am spus că de vină e poate faptul că refuz să mă numesc intelectual, simțindu-ma oarecum jenat de a folosi un cuvânt ce a fost redus la demnitatea unui politruc, și mi-am promis ca pe viitor sa pozez strident in piata publică, poate se repară gustul. Totuși moralitatea, câtă este, mi-a rămas intactă atunci când am citit justificarile autoarei capodoperei.

Admit că valoarea estetică nu este accesibilă tuturor. Așa că am asteptat să mă ilumineze cineva, care să mă călăuzească prin misterele artei moderne, iar cand am vazut că însăși creatoarea capodoperei cu pricina se exprimă, ochii mi-au sticlit de fericire. Stiti voi, cei multi si ignoranți, care va îndoiți de valoarea estetică a poneiului cu cruce îmbârligată,  ce vrea sa spună opera de artă? Autoarea ne explică:

“Când eram mică, îmi era foarte frică de ponei. Am depăşit frica asta mai târziu, când mi-am dat seama că am puteri magice. Poneii şi simbolurile pe care le poartă pe crupă spun câte ceva despre lumea în care trăim, lucru dovedit şi de tot scandalul ăsta. N-avem nici o treabă cu nazismul, svastica aia e o ironie”(Sursa: Cotidianul)

Dacă valoarea estetică vă poate rămâne străină, virtuti precum cele ale coerenței, relevanței, pertinenței, caracterului logic și alte câteva ar trebui să fie mai accesibile, iar simțul pentru ele mai bine distribuit în populație. In caz contrar, am fi o masă de babuini incapabili să se lege singuri la șireturi (desigur cu excepția câtorva intelectuali cunoscuți mai ales de la televizor).

Ca atare, sprijinindu-vă pe facultăți unde natura a fost mai generoasă cu plebea, găsind o noimă acestei explicații, ochii dumneavoastră barbari vor putea fi sensibilizați la lumina stranie a artei moderne. Insă cât sens am găsit eu explicației, veți găsi probabil și dv, ceea ce ar trebui să facă limpede oricui nu e prizonierul unui parti pris evident, că pisica nici măcar nu este in această cameră, întunecată totuși, a artei moderne. Desigur, psihanaliștii și admiratoirii micului Hans vor găsi declarația interesantă, dar până la însuși simbolul lumii noastre mai este.

Această sărăcie dezolantă a intențiilor artistice ne readuce cu picioarele pe pământ. Ce se întâmplă acolo nu justifică promovarea din partea ICR. E o chestiune de conținut: operele, cât am văzut, sunt pur și simplu slabe (ca să nu mai spunem că și inoportune, chestiune asupra căreia însă las pe cei care știu diplomație să se pronunțe). Desigur, apologeții manifestărilor trash exportate de România vor protesta prin apelul la un criteriu formal: libertatea de expresie. Lor li se poate spune un singur lucru: faptul că ești liber să spui inclusiv o tâmpenie, nu face tâmpenia altceva decât este – o simplă tâmpenie.

Zilele astea tara l-a  vazut la TV pe biciul politicii Romanesti purtandu-se cu o blandete, in special fata de guvernul Tariceanu, demne de alte personaje din fabulosul politic, precum Calugarul Vasile. De asemenea , cu un elan absurd care nu ar face de rusine nici pe numerologi sau ghicitorii in mate de animale, ciracii lui Basescu spun ca din procentul luat de PNL si cel luat de PD-L reiese ca vocea boborului ar zice ca “PNL+PDL=Love”. Nu trebuie sa cautati un sens in acest argument, fara cap si fara coada ca toata bolboroseala PD-L-ista de altfel: la disperare spui orice. Dragostea brusca fata de liberali trebuie sa isi afle o explicatie, si cum nu credem ca prin aer zboara amorasi dotati cu arc si sageti, ea nu poate fi gasita in calculele politice.

De altfel explicatia e simpla. In izloare PDL-ul nu pupa guvernare iar Basescu e pe trend descendent, si fara sprijin nu mai pupa nici el presedintie la anu’. Si atunci sa te vezi nene, cand PD-L va fi mic si neajutorat, fara nicio parghie in mana….. Greu de suportat viiitor!

Problema este cine mai e suficient de naiv ca sa cada in plasa ofertelor unui personaj politic parazitar care  traieste din saparea partenerilor politici si a carui cuvant nu inseamna nimic mai mult decat  denuntarea acestora ca “solutie imorala” la putin timp dupa ce au batut palma. Desigur, a gresi e omeneste, si in conjunctura 2000-2004 poate fi inteleasa intovarasirea liberalilor cu PD-ul. Dar a repeta ceea ce s-a dovedit iar si iar o greseala ar insemna pur si simplu prostie.

Desigur, viata politica e plina de surprize. Ma intreb insa in acest caz ce va mai ramane din Romania, daca imoralitatea cea mai mare si prostia cea mai crasa ar ajunge brat la brat, dezinhibat, la guvernare.

Ma uit la televizor si am senzatia ca Romania se intoarce in timp. Pe ecran defilează scene desprinse parca din relatarile bunicului meu despre alegerile interbelice. Se vorbeste insistent de bani, cum comunele noastre pot fi cumparate la un pret modic pentru orice speculator imobiliar. Stiu, s-au mai cumparat voturi cu bani după ‘90. Insa acum fenomenul a căpătat proporții care l-au propulsat pe ecranele televizoarelor si il fac subiectul cel mai comentat de tot felul de oameni pe care accidentele biografice i-au facut analisti politici. Deja avem doua scrutine anulate iar media este perplexa in fata maselor de manevra plimbate cu entuziasm mercenar prin sate ca niciodata. Se cauta o cauza pentru acest spectacol, in care masinaria democratica este redus la maimutareala sa venala.

Daca e de cautat un fenomen care sa explice hidosenia televizata din acest moment el nu poate fi decat polarizarea sociala care a acompaniat cresterea economica din ultimii ani. Beneficiile nu s-au distribuit egal, din varii cauze, pornind de la cota unica de impozitare pana la lipsa practic a oricaror politici sociale active si masive pentru clasele defavorizate- fie ei tarani, romi, oameni cantonati cronic la un venit minim legal sau mai stiu eu ce categorii mai putin vizibile zilele astea . Romania s-a impartit intre foarte putini bogati si foarte multi saraci. Asta face ca pentru unii cateva sute de euro să li se para o suma suficient de motivanta pentru a se transforma intr-o masa de manevra. Lor li se adauga cei cativa superbogati prin comparatie, care isi pot permite sa cumpere jumatate de sat, asa incat sa se aleaga cine trebuie. O Romanie in care decalajele ar fi fost mai mici, ar fi fost una in care cu certitudine astfel de scene ar fi fost mult mai greu posibile, deoarece pentru niste oameni mai prosperi acele sume si-ar fi pierdut atractivitatea care ii trimite chiar in infractiune iar pe de alta parte sumele la dispozitia unei elite subtiri ar fi fost mult mai mici.

Romania are de ales acum, insa la un nivel mai adanc decat un simplu scrutin local. Ea poate continua pe aceeasi spirala infernala, care conduce la o distributie a bogatiei de tip sud-american si coruptia politica aferenta, ce consolideaza puterea acestor cativa si posibilitatea lor de acumulare. Langa el exista un model egalitar practicat in tarile nordice, unde astfel de fenomene sunt de neintalnit. Nu sunt naiv. De acestia din urma ne separa o falie care ne lasa de partea tarilor care ajung sa fie dominate de cate un caudillo colorat, ascuns in spatele a cate un discurs fatarnic. Insa spun ca merita sa ne gandim la asta, si nu sa vanam tot felul de cai verzi pe pereti cu care ne umplu agenda unii si altii.

Au mai ramas 15 zile de campanie pana la primul tur de scrutin. Pe piata s-au aruncat tot felul de sondaje, cu cifre extrem de diferite. Diferente sunt de 10-15 procente de la sondaj la sondaj, ceea ce inacceptabil dpdv profesional. Însă oricat de imprecise cifrele, putem extrage un tablou general. Ce stim sigur?

Scorul cel mai mare in aceste sondaje il are Sorin Oprescu. Oprescu sosea in campanie ca personajul cu cea mai mare notorietate si profilul cel mai consistent, iar ceea ce sociologii/psihologii numesc “exposure effect” , care face oamenii sa prefere produsele sau candidatii cunoscuti, ii ofereaun un headstart consistent. In conditii normale insa asta nu l-ar fi transformat nici macar in favorit. Insa ca si Basescu la prezidentiale, Oprescu a beneficiat de un accident imprevizibil, ba chiar de mai mult: ca si in 2004, biroul electoral si-a dat cu stangul in dreptul. Asta i-a oferit un bonus emotional capabil sa genereze chiar un soi de “landslide” in intentia de vot. In plus fata de Basescu, cadoul catre Oprescu a fost o expunere media de care altfel ar fi fost lipsit cu aproape cu desavarsire. Ba chiar avem de a face cu o expunere uriasa, de care niciunul din contracandidati nu a beneficiat (daca un om cu date de audienta ar sta sa calculeze GRP-ul pe bucuresteni, pariez ca ar ajunge la cateva mii de puncte), si culmea intr-un moment cheie al campaniei.

Pe de alta parte, neavand bani ( nici echipa, nici “surrogate speakers” care sa replice si sa ii vorbeasca pentru el etc) iar mesajul ajungandu-i la saturatie in perioada cand a facut prima pagina a media, resursele de crestere ale lui Oprescu sunt , ceteris paribus, inexistente. Este de asteptat ca Oprescu sa scada, in principal sub asaltul campaniilor contracandidatilor. Ramane de vazut cat. Asta depinde doar de campaniile contracandidatilor. Desi am auzit prin presa imbecilitatea, atribuita unor specialisti, ca in campanie nu se intampla nimic, tin sa precizez ca literatura de specialitate citeaza , dimpotriva, “low involvment local elections” ca tipul de alegeri unde publicitatea electorala are efectul maxim, iar alegerile din Bucuresti se subsumeaza bine acestui tip. De asemenea, ultimele doua saptamani sunt cela in care in campanii se trage cel mai tare.

Urmeaza un puton de challengeri. Cu exceptia lui Orban, campaniile sunt slabe. Orban pare sa se fi adaptat ceva mai bine profilului bucuresteanului, si duce o campanie creativa. Fondurile par de asemenea pe masura. La fel de ample par fondurile si in cazul lui Blaga, insa campania este absolut terna. In cazul sau nici persoana/persona/prezenta publica a candidatului nu aduce niciun soi de plusvaloare din punctul de vedere al campaniei, nici mijloacele folosite nu stralucesc. La volumul sau, este posibil ca si mesajul PD-L sa fi atins saturatia.

In fine, urmeaza campania lui Diaconescu, care e saraca din punctul de vedere al mijloacelor folosite, si neinspirata ca strategie si materiale. Diaconescu care ar putea sa faca treaba bine si ar putea deveni si un personaj care sa capteze masiv simpatie, in orice cursa electorale. El are insa un handicap: rezerva. Asta, dincolo de notorietatea numelui, il face putin cunoscut ca persoana votantilor. Este un element care ii scade din credibilitate si capacitatea de a se demarca la capitolul incredere. In plus, campania sa (plicticoasa de altfel) sufera de o eroare de coordonare fundamentala, chiar de manual (cine e interesat ii dau si referinte bibliografice): a iesit la atac inainte de a se fi prezentat realmente.

Cam asta e tabloul la mijlocul campaniei. Nu vreau sa trag nicio concluzie despre ce se va intampla la urne, pentru ca lucrurile se pot schimba amplu. Vom trai si vom vedea.

Una din marile realizari ale guvernarii de dupa 2004 a fost sa introduca Romania in constiinta europeana.  Ce-i drept nu cum ne-am fi dorit atunci cand ne plangeam ca Eminescu, Grigorescu si branza de burduf nu sunt cunoscute, ci prin furt, crima si viol. Cu ceva vreme in urma, Mailat se lansa pe firmamentul lasat liber de Terente si Ramaru, bagand frica in gospodinele din peninsula si nervozitate in romanii de pe aici si de pe acolo. Dupa ce fenomenului Mailat a fiert bine in suc propriu ani si la 6 luni dupa explozie , Guvernul il trimite pe ministrul David la Roma cu pachetul de masuri in traista, ca poate poate va indulci guvernul fascistoid pe care cutitele boschetarilor de export l-au adus la putere. Trecand peste hazul negru al reactiei demne de bancurile cu broaste testoase,  ramane o mirare adanca pe care trebuie sa o aiba orice om sanatos la cap. Exista ceva care se poate face acum si nu se putea face in urma cu un an-doi sau chiar trei? De ce nu s-a facut atunci, asa incat fenomenul sa fie tinut in frau, si sa nu ajungem noi oamenii obisnuiti sa tragem ponoasele? (BTW, cine vrea sa afle cum este sa fii un paria tratat cu scarba ii recomand sa isi faca vacanta in Italia.). Raspunsul la intrebarile astea vine de la sine, si arata cam cat a fost guvernata aceasta tara de PD-istii si PNL-istii cu ochiul mai degraba la sondaje decat la problemele reale.  Acum, chiar daca sa spunem David pocneste fenomenul Mailat fix in moalele capului, cata valoare mai are ce va face el la Roma, dupa ce spectrul criminalului roman a facut ravagii prin multimea peninsulara? Probabil ne vor trebui cateva zeci de ani de eforturi intense ca amintirea lui Mailat sa se stearga, si in sfarsit sa fim cunoscuti si prin altceva. Cam asta e mostenirea cu care ne lasa acesti ultimi ani de guvernare. Orice ni s-ar fi promis sau ni se va promite, face oare?

Oprescu este ultima victima a unei politci paguboase de marginalizare care facea ravagii pană de curând în PSD. L-as compara cu unul dintre acei soldați care este împușcat de cine stie ce zelot după ce armistițiul pare a fi fost semnat. Nu vreau să comentez cât de solida ar fi fost poziția unui Vanghelie în vârful filialei Bucuresti cu Oprescu primar, sau cât de mult exercițiu politic i-ar mai fi fost necesar lui Geoană pentru a trata cu succes cu oameni care se țin țeapăn pe propriile picioare, precum același Oprescu. Personal sunt dispus sa pun în paranteze aceste lucruri. Tot ce vă voi spune este că aș fi vrut ca Oprescu să fie candidatul PSD la Primăria Capitalei, însă în condițiile de față nu îl voi vota.

Problema stă în felul următor:

În primul rând, nu am niciun motiv sa nu il votez pe Diaconescu. Cristian Diaconescu este unul dintre oamenii pe care îi stimez cel mai mult din PSD, iar dacă îl vedeam în una dintre cele mai înalte funcții în stat, cu atât mai mult îl văd un bun primar al Bucurestilor.

În al doilea rând, de ce nu pot vota în acest moment Oprescu? Stânga va reuși să câștige Primăria Bucrureștiului în măsura în care va avea un candidat în turul doi. Cu electoratul împărțit , nu sunt sigur că accesul în această fază mai este asigurat. Pentru victoria stângii raționamenul impune un vot strategic, în care candidatul cel mai bine plasat să fie favorizat. Care va fi acesta? Aici, nu stiu de unde va face rost Oprescu de bani de campanie, iar dacă partidul nu și-a făcut datoria cum trebuie față de el când a pierdut în trecut la mustață alegerile, nu știu cum va reuși să se descurce fără sprijinul PSD. De asemenea nu vad cum ar putea capta mai multe voturi ca Diaconescu, astfel încât să intre în locul său în trurul II. Ce l-ar face în fond, comparativ, mai recomandabil în ochii bucurestenilor?(Iar aici este nevoie de un argument puternic, ce să permită o detașare). A miza prin urmare pe Oprescu este un gest irațional.

Personajele tragice sfârșesc cel mai adesea prin a muri, fie și cu panaș. Ele sunt un drum închis. Le iubim și ne umplu de admirație, însă folosul unui astfel de spectacol nu este prea pământean. Partidele și candidații sunt însă din alt registru, unul pragmatic. Ele sunt instrumente prin intermediul cărora promovăm politici și eventual scopuri nobile. Pot înțelege nedreptatea făcută lui Oprescu, însă judecând la rece , realizez că nu pot face lumea asta mai bună decât prin pragmatism, inclusiv la vot.

Așa că deși cred ca Sorin Oprescu ar fi trebuit să fie candidatul PSD la primaria Capitalei, voi vota totuși Cristian Diaconescu.