Cui bono?

Zilele astea realizatorii de talk show isi freaca iar mainile: inca o situatie incurcata le da la stors un subiect zemos. Ce se intampla daca se admite contestatia PRM? Habar n-am ce se va intampla si nici nu cred ca exista careva care stie foarte bine. Ce e cert insa e ca nu mai exista precednt si nici legislatia nu a fost construita cu astfel de incurcaturi in minte.

O intrebare extrem de utila in reperarea mobilelor si a autorilor este “Cui ajuta?”. Desigur, ajuta evident PRM-ului care din motive ce nu o sa le discut aici e interesat sa compromita votul uninominal. Si pentru ca raspunsul e, cred eu, evident ma voi multumi sa intreb: cine prospera in conditii de incertitudine, acolo unde legea este fortata sau depasita de circumstante pentru care nu a fost proiectata, adversarii sunt pusi brusc pe picior gresit iar in jur e haos?

Un ponei numit pretentie

Recunosc faptul că Patapievici nu mi-a plăcut niciodată. L-am considerat întotdeauna ca oscilând între diletantism și retorică, numai bun să devindă subiect de conversație snob între burghezii carărora sărăcia lecturilor nu le-a oferit șansa unor autori serioși. Însă mă consideram un admirator al artei moderne, capabil să mă sustrag orbirii resentimentare de care sunt acuzați in tot felul de argumente ad hominem cei care apreciază că expoziția organizată la New York sub patronajul ICR este o porcărie. Așa că, strâns de directorii de conștiință în dilema ce mă așează între suspiciunea adâncă față de establishment-ul cultural românesc și dorința de a aprecia sincer ce este artă, am zis că se impune o analiză de conștiință.

Sincer, nu m-au oripilat falusurile și nici poneiul cu svastică, deși pentru unii care sunt implicați în diplomație culturală problema se pune cu totul altfel, și ca atare ar trebui să se gândească de două ori. Totuși ce am văzut pe ecrane și în ziare nu mi-a spus nimic din punct de vedere artistic. Dacă este să calific pe scurt manifestarea, un singur cuvânt îmi vine în minte: nulă.

Mi-am spus că de vină e poate faptul că refuz să mă numesc intelectual, simțindu-ma oarecum jenat de a folosi un cuvânt ce a fost redus la demnitatea unui politruc, și mi-am promis ca pe viitor sa pozez strident in piata publică, poate se repară gustul. Totuși moralitatea, câtă este, mi-a rămas intactă atunci când am citit justificarile autoarei capodoperei.

Admit că valoarea estetică nu este accesibilă tuturor. Așa că am asteptat să mă ilumineze cineva, care să mă călăuzească prin misterele artei moderne, iar cand am vazut că însăși creatoarea capodoperei cu pricina se exprimă, ochii mi-au sticlit de fericire. Stiti voi, cei multi si ignoranți, care va îndoiți de valoarea estetică a poneiului cu cruce îmbârligată,  ce vrea sa spună opera de artă? Autoarea ne explică:

“Când eram mică, îmi era foarte frică de ponei. Am depăşit frica asta mai târziu, când mi-am dat seama că am puteri magice. Poneii şi simbolurile pe care le poartă pe crupă spun câte ceva despre lumea în care trăim, lucru dovedit şi de tot scandalul ăsta. N-avem nici o treabă cu nazismul, svastica aia e o ironie”(Sursa: Cotidianul)

Dacă valoarea estetică vă poate rămâne străină, virtuti precum cele ale coerenței, relevanței, pertinenței, caracterului logic și alte câteva ar trebui să fie mai accesibile, iar simțul pentru ele mai bine distribuit în populație. In caz contrar, am fi o masă de babuini incapabili să se lege singuri la șireturi (desigur cu excepția câtorva intelectuali cunoscuți mai ales de la televizor).

Ca atare, sprijinindu-vă pe facultăți unde natura a fost mai generoasă cu plebea, găsind o noimă acestei explicații, ochii dumneavoastră barbari vor putea fi sensibilizați la lumina stranie a artei moderne. Insă cât sens am găsit eu explicației, veți găsi probabil și dv, ceea ce ar trebui să facă limpede oricui nu e prizonierul unui parti pris evident, că pisica nici măcar nu este in această cameră, întunecată totuși, a artei moderne. Desigur, psihanaliștii și admiratoirii micului Hans vor găsi declarația interesantă, dar până la însuși simbolul lumii noastre mai este.

Această sărăcie dezolantă a intențiilor artistice ne readuce cu picioarele pe pământ. Ce se întâmplă acolo nu justifică promovarea din partea ICR. E o chestiune de conținut: operele, cât am văzut, sunt pur și simplu slabe (ca să nu mai spunem că și inoportune, chestiune asupra căreia însă las pe cei care știu diplomație să se pronunțe). Desigur, apologeții manifestărilor trash exportate de România vor protesta prin apelul la un criteriu formal: libertatea de expresie. Lor li se poate spune un singur lucru: faptul că ești liber să spui inclusiv o tâmpenie, nu face tâmpenia altceva decât este – o simplă tâmpenie.

Telegramă din România

Cursul leului se prăbușește. Stop. Basescu vrea imaculați pentru portofoliul justiției. Stop. Deficitul balanței de plăți crește amețitor. Stop. Băsescu o caută pe Norica la dosare. Stop. Romanii se luptă cu nămeții și drumurile. Stop. Băsescu se luptă cu mogulii. Stop. Întreținerea va veni luna viitoare 8 milioane la trei camere. Stop. Pe Băsescu îl doare de uninominal. Stop. Gazele se vor scumpi cu 70%. Stop. Băsescu îl sună disperat pe Tariceanu să vorbească despre numiri. Stop. Ziarele scriu despre cazuri de corupție ale PD-L. Stop. Basescu da semnalul reînceperii telejustitiei pentru greii care nu sunt în PD-L. Stop. Bursa scade. Stop. Băsescu mărită cu sila partide, și face din socialiști populari care se intitulează liberali. Stop. Economia nu mai duduie. Stop. Basescu duduie. Stop.Basescu, stop! Stop!

Recapitulare și ”La mulți ani!”

Se încheie 2007, un an relativ sinuos în ce mă privește, în care a trebuit să fac o echilibristica permanenta între munca pe care îmi place să o fac și muncile care mă ajută să mă întrețin realmente. A fost un an aglomerat și sărac din punct de vedere financiar, dar nici nu mă așteptam la altceva. Însă negocierea asta, nu întotdeauna plăcută, nu a fost totul.

Trăgând linia pot să constat că am avut parte totuși de un an mai degrabă frumos, pentru că a fost senin și pentru că mi-a permis totuși să fac tot felul de lucruri la care țin. Ca și în ultimii ani, de când m-am retras din viața burgheză și confortul său gol, am stat cu spatele la lume și mi-am văzut de ce îmi place. Asta mi-a adus și satisfacțiile, câte au fost. Am citit, am mai scris câte ceva și cu ultimii bani, ignorând foarte multe ”nu se poate” de la oameni comozi, am călătorit cam 15.000 de km. Altfel spus, am căscat gura la lume din plin și prin toate mijloacele care mi-au stat la dispoziție. Pe mine viața asta contemplativă mă face fericit.

Vă doresc și vouă să fiți fericiți, oricum vă alcătuiți existența.

La mulți ani!

Exista dependenta de blog?

Preiau leapsa de la Mihnea Georgescu pe aceasta tema.

Oamenii au posibilitatea sa devina dependenti practic de orice. Știm cu totii câte lucruri interesante pot deveni subiectul unui comportament adictiv – de la anumite jocuri care ucid prin extenuare chinezi în Internet-cafe-uri din orașe miniere, pana la mall-urile care fac sa se simta bine milioane de burgheze devenite, din motive pe care doar neomarxistul si psihanalistul familiei le stie, cumparatoare compulsive. In plus dependenta de blog se pare ca nu e doar un fenomen teoretic. Din ce am citit și eu învârtindu-mă prin ”blogosfera”, am vazut nenumarate postari gen, ”Salut lume, nick-ul meu e Vasile și bloghez, deci exist. Sunt pierdut!”.

Personal cred că nu sunt în populația cu risc crescut de a dezvolta o astfel de dependența, cel puțin atâta vreme cât sunt tras de urechi cum că scriu cam rar. Centrul de gravitație al existenței mele este în mod cert plasat într-o alta zona, iar asta face sa îmi iasa din atenție blog-ul pe perioade destul de lungi. Multă vreme nici nu am avut vreun apetit pentru scrisul pe Internet, deși cred ca am fost bătut cam doi ani al cap de amici să îmi fac blog . Foarte puține lucruri mă fac sa îmi ies din pătrățica mea autarhică, așa că nu întotdeauna simt nevoia să spun ceva cuiva. De obicei scriu când sunt întrebat, când pot să satisfac curiozitatea cuiva, când mă provoacă o știre de prin ziar etc, adică în situațiile în care tastarea mea poate deveni utilă cuiva. Exercițiul scrisului pe blog în sine mă cam lasă rece.

Tu unde te situezi pe harta politică?

Am găsit pe Internet un chestionar, care vă poate indica unde vă plasaţi pe ”harta politică”. El poate fi completat la adresa

http://www.politicalcompass.org/

Trebuie să mărturisesc faptul că eu, care în general strâmb din nas la chestionare când e vorba să le aplici la mai puţin de 1000 de persoane ca şi la clasificări ce privează de nuanţe, am găsit testul acesta destul de bine făcut (chiar dacă l-am găsit uşor mai puţin exact pentru europeni şi, ca orice chestionar, reductiv).

Aşa am ”aflat” că sunt de stânga şi libertarian, ceea ce deja ştiam. Mai precis situarea mea e asta:

Sunt curios în schimb cei care mă mai citesc din când în când cum se poziţionează. De aceea vă invit să faceţi şi voi testul acesta de situare politică, şi eventual să îmi comunicaţi unde vă situaţi pe această hartă. Imaginea generată la sfârşitul testului se salvează uşor cu click dreapta şi se poate pune pe orice blog, dar cred că se poate descrie situarea şi în cuvinte.

Ca-n filmele cu proşti

Vă amintiţi de filmul ”Dumb and Dumber”? Nicio pagubă dacă respectiva producţie cinematografică de doi lei v-a ieşit din memorie, deoarece călătoria presărată cu gafe a celor doi idioţi este repusă în scenă de cuplul tragic-comic Băsescu-Cioroianu. Din păcate pentru România de data asta nu e film, ci e pe bune.

După ce am aflat de gesturile maidan făcute de Cioroianu la adresa regelui Spaniei, este rândul lui Super-Băse să lovească. Băsescu constată că la fel cum iarna nu-i ca vara ,  nici Spania nu-i ca Italia:

“Mulţumesc lui Dumnezeu că nu aţi ajuns ca Italia” – le-a transmis Băsescu ibericilor, la o reuniune din cadrul vizitei efectuate în Spania. Cuvintele au şocat presa italiană şi i-au făcut pe cei de la TGCOM să concluzioneze că “Preşedintele României atacă Italia”. Jurnaliştii italieni au mai amintit că Băsescu nu a fost încântat de adoptarea decretului care permite îndepărtarea din Italia a românilor care ridică probleme de siguranţă. TGCOM a subliniat că Băsescu a mulţumit Spaniei pentru modul în care îi tratează pe imigranţii români. La Stampa arată că preşedintele român a făcut “să explodeze din nou polemica”, la 20 de zile de la moartea Giovannei Reggiani, şi a remarcat elogiile aduse politicii spaniole de către Băsescu. “Preşedintele român îi elogiază pe spanioli şi atacă Italia” – a notat şi Romacitta, iar Excite a titrat, pe aceeaşi temă,  “Spania, mai bine decât Italia”.(din Jurnalul Naţional)

Felicitările mele, dom’ Băsescu. What a good point! Aţi reuşit, dintr-o lovitură, să lăsaţi cu gura căscată trei ţări! Noi ştim aici în România că puteţi transforma orice în mahala pură, dar cu Europa ce aţi avut? Mai rămâne ceva de făcut praf?

Morala la o poveste atât de veselă nu poate fi decât tristă. Prin contribuţia unor indivizi de teapa lui Mailat precum şi a unor ”distinşi” de genul lui Băsescu şi a lui Cioroianu România a ajuns definitiv la periferia Europei. E un spaţiu problemă, un cartier rău famat de unde ies criminalii şi unde până şi cei mai spălaţi nu demonstrează nimic mai mult decât că sunt nişte indivizi grosolani care fie fac gesturi deplasate, fie porcăie până şi atunci când fac un compliment. Nu de pomană a ajuns să ne fie ruşine că suntem români.