diogenecainele

Preiau leapşa de la Horia.

Sunt un om de stânga. Eu cred că nu există nimic care să justifice indiferenţa statului la suferinţa şi degradarea umană, ci dimpotrivă.

Eu voi vota PSD la europarlamentare. Spun asta fără nici un fel de ezitare.

La fel, trebuie să voteze PSD fără ezitare oricine crede în statul social şi în serviciile furnizate de acesta, într-o anumită idee de de progres prin folosirea activă a instrumentelor de ordin naţional şi european, de redistribuire justă a beneficiilor vieţii în societate şi în alte lucruri din aceeaşi familie de idei, care ne fac până la urmă umani. La fel trebuie să voteze oricine care, dincolo de atitudinile ideologice, crede că în România este nevoie urgentă de politici active din partea statului care să ofere copiilor grădiniţie şi şcoli decente, cu cadre didactice motivate; tinerilor universităţi unde să găsească la bibliotecă acele cărţi de care au nevoie şi în general forme de pregătire care să le ofere calificarea necesară pentru un salariu bun; adulţilor relaţii de muncă corecte şi bine reglementate ca şi un sistem de asigurări sociale performant; iar celor în vârstă pensii şi forme de asistenţă medicală care să le menţină demnitatea şi mai cred că aici Europa ne-ar putea ajuta, fie şi cu cel mai mic lucru.

În acest moment lucrurile pe care am să i le reproşez PSD-ului trec în plan secund. Ştiu, nici pe mine nu m-a entuziasmat evoluţia sa din ultima vreme. L-aş fi dorit un partid mai ferm şi mai aspru în opoziţia dublă pe care trebuie să o facă în raport cu guvernul şi preşedinţia. L-aş fi dorit un partid care să arate că se descurcă nu numai la putere. Nu mi-a plăcut nici cum a fost gestionată viaţa internă a partdiului şi faptul că acesta a luat drept adevăr sloganul de campanie al lui Băsescu care susţinea că anumiţi lideri social-democraţi trebuie să dispară.

Însă PSD este purtătorul, fie şi imperfect, al felului în care văd eu că trebuie făcută politica. De aceea nu am nici cea mai mică ezitare în a-l susţine şi a-i da votul meu.

Pentru cei care sunt ataşaţi ideilor social-democrate ca şi mine, este important să meargă duminică la vot şi să voteze PSD, iar , pe cât pot , să mobilizeze pe cei din jur să facă acelaşi lucru. Parlamentul European este important pentru politicile paneuropene. Modelul european este unul care include o importantă componentă socială şi de solidaritate. Eu vreau ca această componentă socială şi de solidaritate să îşi accentueze importanţa. Vom beneficia până la urmă cu toţii de ea.

La referendum nu voi vota din motivele pe care le puteţi citi aici.

Dau leapşa mai departe lui Bibliotecaru şi lui G. Savitsky (care poate se decide să înceapă să scrie).

În ultima vreme foarte multă lume a început să facă pronosticuri cu privire la procentele pe care le vor obţine partidele la europarlementare. Interesul major, din ce am observat, se focalizează pe partidele parlamentare care au cunoscut de la ultimele alegeri cea mai spectaculoasă evoluţie în sondaje: PSD şi PD.

Răspunsul corect în materie de cifre la europarlamentare este că nu se pot oferi astfel de pronosticuri. Motivul e că nu se poate spune rezonabil (mai ales în ignorarea unor cercetări sociologice care să includă acest aspect) care va fi procentul obţinut de fiecare în condiţiile unei participări foarte slabe. Şi chiar dacă am avea acele cercetări, extrem de mult va depinde de ce vor face în următoarea perioadă actorii politici. Ce se poate spune ferm e că practic totul va depinde de mobilizarea la vot.

Aici pot fi distinşi doi factori care joacă în favoarea celor două partide. Primul îl reprezintă măsura în care Băsescu îşi va reuşi numărul favorit, care este chiar mobilizarea. Aici Băsescu este maestru. S-a văzut cum a reuşit să răstoarne situaţia în turul doi al prezidenţialelor, scoţând românii din minţi cu fraudarea alegerilor. S-a văzut cum a reuşit să îşi mobilizeze electoratul la referendumul de demitere cu conspiraţia celor 322. Dacă Băsescu îşi isterizează susţinătorii suficient,  în condiţiile unei participări reduse, s-ar putea ca procentul PD-ului să crească ameţitor iar cel al celorlalte partide să scadă semnificativ. Tocmai asta pare a şi încerca Băsescu: deşi reciclate de la ultimul referendum, ultimele declaraţii făcute cu ocazia respingerii modificărilor la Codul Penal - absolut ditirambice - par a ţinti în această direcţie.

Nu am la îndemână date sociologice să pot spune ceva sigur despre comportamentul electoratului PSD. Însă, cu rezervele de rigoare, pot afirma că procentul PSD la europarlamentare are condiţiile să fie, ceteris paribus, mai mare decât cel pe care l-ar obţine la legislative. Asta din simplul motiv că PSD-ul are un anumit electorat numit de unii ”disciplinat”, dar care ar fi mai bine caracterizat ca ”votând din inerţie” - pensionarii şi ţăranii. În alegerile unde interesul este scăzut, acesta poate juca un rol important în stabilirea procentelor. Desigur, la referendumul de demitere a preşedintelui, cei din mediul rural s-au prezentat la urne mai puţin ca orăşenii. Însă aici trebuie să remarcăm faptul că sâmbăta - zi în care a fost organizat ultimul referendum - este zi lucrătoare la sate, în vreme ce duminica este o zi în care oamenii se duc în sat (sau ies din case) fie şi pentru a merge la biserică sau pentru a socializa.

Totuşi, în pofida oportunităţilor pe care le are, nu cred că PSD va realiza efectiv un scor foarte bun. Campania PSD este foarte anemică. Aceasta va face ca probabil PSD-ul să nu îşi încaseze procentele la care poate aspira din alte direcţii. El nu face mai nimic pentru a muşca solid din electoratul volatil şi nici pentru a mobiliza alte categorii de votanţi mai puţin disciplinate/cu alt pattern comportamental din nucleul său dur .

Pe de altă parte Băsescu îşi face numărul cu ferocitate. Nimeni nu bagă în seamă că lucrurile s-au înscris pe un curs care, conduce la repetarea mecanismelor probate care îl fac pe Băsescu inevitabil câştigător.

Vae victis!

Foarte plictisitoare campania pentru europarlamentare. După ce începuse fulminant cu o caseta, pardon CD, la TV tot tămbălăul ce se cădea în asemenea săptămâni ale nebunilor s-a răsuflat brusc. Când îl aşteptam şi eu pe Băsescu să facă precum urangutanul la popor, el se joacă de-a Mr. Proper cumincior, cu aceleaşi jucării pentru copii tembeli pe care i le ştim dintotdeauna: eterna gargară populistă despre corupţi, olgarhi, clasa politică în stare de putrefacţie etc. La fel şi PD-ul, şi-a tras panou de şcoală profesională prin toate gurile de metrou şi cam atâta. Oracolul le mai lipsea. Voiam şi eu să citesc cugetările colegei Elena Udrea. PNL-ul a umplut tot ce se putea cumpăra ca spaţiu publicitar după ce a trecut Becali pe acolo cu nişte domni şi doamne îmbrăcaţi ca fraţii mormoni în misiune dar care ne arată insistent săgeata. PSD-ul…. Chiar PSD-ul ce spune, că nu prea am auzit campania asta de el? Dacă ştie cineva, îl rog frumos să îmi comunice. Până şi Diogene scrie toata ziua filosofii în loc să vă spună chestii hazlii.

Singurul lucru interesant la campania asta este că a demonstrat că dacă există probe de corupţie, ele vor apărea în termen de o săptămână la TV. Mare ghinion pentru cei care cred în orgia generalizată venalilor transpartinici şi pentru zelul domnului Morar! Dar şi asta e o treabă foarte plictisitoare iar boborul nu are nici măcar cum se prinde de ea. Abia aştept să se termine campania, să se mai încălzeazscă puţin atmosfera. Zău!

În lipsa unor evenimente de actualitate care să merite a fi comentate, îmi continui jurnalul de idei. Am ales să ilustrez de data aceasta panoplia de orori a populismului cu o serie de elemente iconografice ce concentrează mesajul populist.

Am definit populistul în unul din post-urile anterioare ca un inidvid ce face esenţialmente apel la instrumente paralogice. Există aici o diferenţă fundamentală între paradigma ”politicii normale” şi cea în care se înscrie populistul. În general politica normală este cea fundamentată eventual ideologic şi axată pe ”policy”. Aceasta înseamnă fie evaluarea unui set de principii, sistematizări, justificări şi evaluarea consecinţelor care de obicei fac obiectul abstract al discuţiei academice dintr-o serie de discipline, fie evaluarea tehnicistă a efectelor unui anumit set de măsuri proiectate. Sunt măsuri capabile să atragă adeziunea raţională dar nu să producă etuziasmul pe valul căruia populistul se instalează la putere. Să numim, convenţional, o astfel de discuţie una ”ideologică”.

Şi totuşi în lipsa unor astfel de discuţii raţionale cu privire la consecinţele unei politici rezultatul poate fi dezastruos. Unul din marele perocole ale populismului este că deturnează atenţia de la evaluarea consecinţelor. Nu este vorba aici doar de manipularea agendei publice, ci de altceva -prezenţa masivă a unui element extraideologic capabil să capteze atenţia şi să mobilizeze, asta în dauna problemelor de principiu şi de policy, care în tumultul momentului nu mai preocupă pe nimeni. Este poate şi secretul pentru care regimurile populiste sfârşesc în abuz, venalitate şi dezastru economic -faptul că discursul emoţional lasă să treacă orice element de policy, asta în cazul bun în care a fost formulat unul. Această distragere a atenţiei îi dă posibilitatea de a-şi schimba discursul politic după cum îi convine sau de a construi unul vag, contradictoriu sau cu ţinte patent false. (Este notriu cazul lui Bucaram, pentru prima situaţie. În ceea ce o priveşte a doua este cât se poate de exemplar cazul peronismului)

Campania împotriva constituţiei europene a fost un exemplu clasic de abdicare de la o discuţie raţională a unei chestiuni de policy prin intremediul discursului emoţional-populist

Şi totuşi, dacă resursa populistului nu este argumentul ideologic, ce anume oferă el astfel încât să capteze adeziune? Răspunsul este destul de simplu: el oferă nu o articulare, mai mult sau mai puţin abstractă, de idei, ci o naraţiune, mai precis un mit. De aceea vom putea caracteriza discursul populistului prin următoarele elemente graţie cărora care se va demarca faţă de concurenţă:

Elanul fabulatoriu. De cele mai multe ori aceasta ia forma unei teorii a conspiraţiei menită să explice decalajul între agenda politică şi agenda cetăţeanului printr-un element facil, pueril chiar. Este suficient aici să enumerăm marile conspiraţii sioniste invocate de populiştii islamici sau complotul comunist al lui McCarthy. Pe la noi conspiraţia securiştilor sau a oligarhilor joacă acelaşi rol.

Putem caracteriza această dispoziţie ca un gen de animism politic, în care gândirea primitivă însufleţeşte ceea ce nu e altceva decât un proces economic sau social.Paralela între mit, fabulaţie infantilă şi simptom nevrotic nu este una nouă. Ea a fost trasată încă de pe vremea lui Freud. La rădăcina sa stă un anumit tip de gândire infantilă pe care o regăsim cel mai bine în vis şi care este incapabilă să se sustragă concretului (tot lui trebuie să îi dăm credit şi pentru semnalarea caracterului concret al visului, ca şi pentru multe alte lucruri atât de utile aici). Ca şi în vis sau isterie avem manifestarea unor pulsiuni inconştiente într-un scenariu delirant care foloseşte elemente din realitate ca material pentru a se construi.

Poster nazist conspiraţionist care afirmă că ”yankeii, englezii şi bolşevicii
dansează după cum cânta clica evreiască”

Desigur, pentru a înşela vigilenţa spiritului critic, ca şi în vis scenariul este supus unor procese de raţionalizare, însă aceasta este doar o prelucrare secundară. Uneori acest proces de căutare a unei coerenţe iar proporţiile unei frenezii. Să ne amintim de comisia lui McCarthy care încerca să elucideze maniacal scenariul complotului roşu. Ceea ce trădează acest proces pentru un observator avizat este că delirul populist se naşte quasiapriori, cel mult cu câteva elemente materiale pornind de la care să se construiască scenariul fabulos. Este în fond sturctura oricărei vânători de vrăjitoare, unde elementul anodin este combinat delirant într-un scenariu fabulos. Dacă vreţi , este structura oricărei demenţe, indiviudale sau colective.

Publicaţii mccarthyiste

Conţinutul milenarist. Potrivit populistului, societatea se găseşte într-o stare de corupţie iar promisiunea sa constă într-o regenerare radicală a statului, eventual naşterea unor homines noves. Aici soluţia regenerării este variabilă, în funcţie de valorile şi locurile comune în circulaţie - mergând de la o regenerare relaţiilor de muncă sau principiilor statale până la regenerarea clasei politice cu oameni virtuoşi.

Afiş petainist, care promitea o regenerare prin intermediul unei ”revoluţii naţionale” care să înlocuiască vechia republică ”Franţa & Co”, aşezată sub semnul complotului iudeo-comunist, ale cărei temelii sunt fisurate, are la bază radicalismul, comunismul, mita , lenea, egoismul şi unde deviza republicană a fost deturnată în ”Lene, demagogie şi internaţionalism”. Noua Franţă este una bazată pe alte valori şi cu o temelie solidă.

Soluţia milenaristă reprezintă soluţia totală. Ea este pretextul perfect pentru ”wishful thinking”. În fond utopia îndeplineşte din punct de vedere psihologic rolul fantasmei.

Însă atracţia fantasmei e efcicientă doar în condiţii de criză. Mai precis fantasma devine o soluţie atunci când realitatea nu oferă perspectiva unei îmbunătăţiri a situaţiei existente, impunându-se soluţia radicală, o nouă ordine. De aceea populistul are grijă să denigreze cât poate ordinea existentă, să o prezinte ca o situaţie, din varii cauze, iremediabil malefică. Tehnica sa este de a transforma Dicţionarul de idei primite de-a gata e transformat în Apocalipsă. În acest mod el excită emoţii şi le oferă şi suportul de care să se lege (în sens psihanalitic)

Cultul figurii charismatice. Este un cult al eroului care se instituie drept agent care va opera acea schimbare mântuitoare pe care fabula fondatoare o predică (Uneori figura poate fi una istorică, dar cu care liderii populişti se doresc asociaţi şi de la care se reclamă şi îşi extrag autoritatea în calitate de şefi ai cultului).

Afişe mesianice (nazist, chinez şi maoist nepalez) în care liderul joacă rolul de mântuitor colectiv.

S-a remarcat deja adesea rolul figurii paterne în asemenea mişcări. Era de aşteptat. Nevroza înseamnă resurgenţa unor scheme de gândire infantile. Cel care ocupă rolul respectiv, ca orice părinte, ghidează şi protejează (fie măcar şi prin ideile sale) cu putere şi cu calităţi superioare individului comun infantilizat. De asemenea (Freud interpreta asta prin captarea de către lider a rolului supraeului) el are autoritatea supermă de a spune ce e bine şi ce e rău, spiritul critic şi cenzura exercitată de el fiind abolte. Nu voi insista pe acest aspect. Voi insista pe un altul care conduce de la statutul de personaj simpatic la cel de idol.

E un fenomen pe care Freud îl numea după Sendhal ”cristalizare”. La fel cum o bucată de lemn oarecare introdusă într-o soluţie salină ajugne în timp să se împodobească de cristale, obiectul iubirii publice sau private este împodobit cu toate calităţile până la a-şi pierde identitatea de muritor trivial. Freud explica aceasta printr-o detaşare a libidoului narcisic şi investirea sa în figura persoanei care este subiectul crsitalizării. Este probabil şi raţiunea pentru care oamenii uită de interesul propriu un astfel de fenomene de lider, nu numai ce se ascunde dedesubt.

va continua…

Un fel de cuprins/ordine recomandată a citirii

I. Ce este populismul?
II. Câteva din mecanismele populismului
III. O aplicaţie

Partea III. O aplicaţie

Băsescu a afirmat luni seara la Realitatea TV că în Italia, de la asasinatul lui Mailat, au fost ucişi nouă români. Ieri a retractat, şi a spus că sunt doar doi.

Situaţia exemplifică foarte bine definiţia populistului, despre care am spus că nu are nici un respect pentru adevăr, folosind toate tehnicile de manipulare care îi stau la dispoziţie. Aici Băsescu lansează în spaţiul public un fapt enorm, pentru a specula emoţia astfel stârnită. Prin aceasta el îşi atrage simpatia ca urmare a faptului că, implicit, el este cel care îl denunţă. Este însă o crimă la adresa climatului din România şi a relaţiilor sale internaţionale.

Poate îmi veţi spune că nu s-a informat. Un om care are respect pentru adevăr se informa, mai ales când era vorba de o declaraţie atât de gravă făcută în faţa unei ţări întregi.

 Un fel de cuprins

I. Ce este populismul? (a se citi inainte, fie si pentru că e un post mai scurt)
II. Câteva din mecanismele populismului

Gata, m-am ţinut de promisiune . Ce intenţionez acuma este să ofer un argument pentru definiţia mea a populismului şi  să indic sumar şi cât pot de nepretenţios piesele esenţiale din mecanismul ce îl generează.

Mecanismul politic
Atunci când am încercat ieri sa circumscriu cumva fenomenul  am afirmat ca ”populismul speculeaza si cultiva perceptiile si frustrarile care apar inerent într-o democratie reprezentativa în vederea unor politici antisistem?”. E aici ceva la intersecţia între teoria politică şi patologia mentală care se cere explicat.

Elementul care ocazionează populismul e următorul: diferenta care ia nastere în sistemele reprezentative între agenda cetateanului si agenda politicianului, ca si între solutiile acestuia si ale cetateanului. Mai departe, cauza trebuie cautata în fenomenul de diviziune sociala a muncii, atâta vreme cât reprezentarea e şi ea o astfel de diviziune. Avem reprezentanti care sa se ocupe de afacerile publice tocmai pentru ca noi însine nu avem, inter alia, timpul sau cunostintele necesare în acest scop. Mai departe, însusi faptul de a te ocupa de o anumita problema degaja o serie de cunostinte despre starile de fapt implicate pe care demos-ul nu ajunge sa le posede.

Consecinta este ca vor exista doua cadre de referinta pentru evaluarea prioritatilor si a solutiilor: cel al elitei politice bazata pe cunostinte tehnice si un anumit set de experiente si cel populara care, în orice ar consta acest folclor (o să explic la un moment dat probabil cum arată), nu are cum încorpora pe scara larga respectivele premise. De pilda un politician poate avea o anumita perspectiva asupra efectelor expulzarii emigrantilor - formata în urma studiilor sale deeconomie, drept etc sau pur si simplu pentru ca în activitatea sa parlementara a luat contact cu anumite rapoarte cu privire la efectul economic al expulzarii sau cu violarile principiilor juridice sau ale drepturilor omului pe care gestul le implica - care în domeniul cunoasterii comune vor lipsi. Populismul este un efect al specializarii. Ea naste un fenomen de înstrainare a elitelor de masa.

Aici populistul va găsi ocazia să speculeze două aspecte, un mecanism care poate fi mai uşor evidenţiat raţional iar al doilea care ţine de zona umbrelor, şi pe care voi încerca să vă fac să îl întrezăriţi fără recurs la un aparat tehnic.

 Tehnica populistului

a. Faliile raţiunii. 
Desigur,va exista întotdeuna o nedumerire în masa cu privire la ratiunile pentru care politcienii nu iau masuri care individului par adesea mai mult decât necesare. De ce nu expulzam emigrantii? De ce nu introducem pedeapsa cu moartea?  De ce Comisia Europeana are un cuvânt de spus  în chestiuni care ni se par de resort national? De ce exista coalitii monstruoase? De ce nu impunem anumite bariere protectioniste? De ce am încetat sa subventionam un anumit domeniu? Populistul oferă răspunsuri facile tuturor acestor nedumeriri şi speculează oportunist frustrările născute din faptul că ”nu se face ce trebuie”, amplificându-le cu tot recuzitarul,  care în cazul său are o anumită particularitate .

Nu neg că exista situatii în care elitele sunt înstrăinate de mase din alte cauze. De pilda o clasa politica formata din marii  proprietari de pamânt si burghezia urbana poate sa fi avut întotdeauna o agenda straina fata de cea a micilor proprietari de pamânt sau a muncitorilor agricoli. Este drept ca în acest caz faptul ca  preocuparile elitei politice sa fie denuntate. Însă

1. nu orice astfel de înstrainare trebuie denuntata
2. denuntul nu se poate face oricum

Punctul 1 ar trebui să fie clar. Am vazut ca înstrainarea este un produs necesar al diviziunii munici si specializarii. Mai interesant e 2. Populistul are aici ocazia sa triseze. Am definit populistul si prin demagogie - prin capacitatea de a folosi mecanisme pararationale cum ar fi sofismul, lingusirea sau apelul la sentiment. Nu susţin că rationalitatea este impotenta sau întotdeauna mai slaba decât apelul la resorturile pasionale - câteodata este, câteodata nu iar a cercceta ierarhia este o chestiune paralela si de multe ori o falsa problema. Cert este ca uneori aceste mecanisme sunt mai eficiente decât expunerea corecta. În vreme ce politicianul care nu vrea sa cadă în populism va trebui sa se abţină, populistul are aici o resursa pe care o poate exploata. Astfel, populistul va putea sa ofere explicatii simplificatoare, si de aceea usor de înteles, care atrag atentia prin dimensiunile calomniei, devin credibile prin apelul la stereotip sau deoarece speculeaza niste temeri. Populistul va putea mistifica, manipula si deveni inconsistent dupa cum o cere adaptarea la circumstante. Cine nu vrea să devină populist nu poate. Este avantajul necinstit al personajului rău din poveste.

Acordându-i acest avantaj, nu as vrea sa proiectez o viziune fatalista asupra şanselor politicii decente. De pilda aceasta retorica de care dispune populistul este si semnul sau de recunoastere. E drept, acest exercitiu de reperare e mai dificil în democratiile tinere (cazul Europei de est) sau dupa ce memoria catastrofelor istorice se sterge (cazul Europei de vest, unde generatia care a cunoscut fascismul si efectele sale e in declin), dar nu imposibil.

b. Umbra 
Însă vorbeam de două fenomene pe care populistul le utilizează. Nu aş fi vrut să vorbesc despre această componentă care poate unora pare mai puţin evidentă, şi cere oarecum un anumit aparat teoretic. Însă ştiu că mulţi veţi fi constatat ura pe care o mobilizează populistul, energia formidabilă de care profită  şi vă veţi fi întrebat de unde vine ea. De altfel iraţionalitatea e o componentă pe care foarte puţini au omis să o constate în mişcările populiste şi nu putem explica elanul terifiant al mişcărilor populiste printr-un simplu sofism.

Dacă prima componentă reprezintă deturnarea unui mecanism care ar fi trebuit să fie raţional, a doua ţine de nişte angrenaje profund iraţionale. Freud ar fi vorbit de o refulare, urmată de o proiecţie şi o negaţie concomitentă. Jung vorbea de  ”proiecţia umbrei”. Adler ar fi indicat un mecanism în care se conservă bunul sentiment al valorii de sine. Scheler ar fi văzut aici un mecanism al resentimentului. Însă nu trebuie să fiţi adepţii unui anumit tip de teoretizare pentru a înţelege despre ce e vorba.

Puteţi constata şi dumneavoastră că întotdeauna ”celălalt” e cel care ne ajută să ne scuzăm propriile scăderi. Când greşim, suntem săraci, eşuăm profesional sau personal nu noi suntem de vină ci întotdeauna un altul. Există o mistificare ce ne face să ne menţinem echilibrul. Ea poate profita toate mecanismele enumerate:

•  ”Nu eu sunt hoţ când călătoresc fără bilet de autobuz. Asta nu înseamnă nimic, hoţi sunt politicienii care fură milioane” (negaţie şi proiecţie);
• ”Primitivitatea şi rudimentaritatea nu sunt atribute al omului civilizat, ci ale negrilor” (proiecţie a umbrei);
• ”Eu nu sunt sărac pentru că sunt incapabil, ci pentru că societatea nu mă ajută” (mecanism de protecţie a sentimentului pozitiv al valorii de sine);
• ”Sunt sărac nu pentru că am fost imbecil şi nu am deschis o afacere. Oricum ar fi fost inutil pentru că altul deja înstăpânit asupra contractelor bănoase, iar el trebuie să fie necinstit pentru că altfel rămânea sărac precum sunt eu”(raţionament resentimentar)

Pedeapsa meritată este deturnată, la fel cum la curtea Franţei exista un copil care lua chelfănelile în locul Delfinului. Aici  există nişte candidaţi eterni la postura de ”străin” cum ar fi negrul, evreul sau imigrantul.  Spunând că altul este purtătorul acestor atribute negative ne dezvinovăţim pe noi, când ne evaluăm individual sau ca membri ai unui grup.

Or prin înstrăinarea sa, politicianul ajunge întotdeauna să fie foarte adesea acel ”altul”. Rezervorul de ură alimentat de toate aceste procese are un debuşeu perfect. ”Noi muncim ca abia să o ducem de la un salariu la altul iar ei dorm în parlament şi se plimbă toată ziua în străinătate” este remarca pe care într-o formă sau alta sunt sigur că aţi auzit-o. Actul magic de trimitere în deşert a ţapului ispăşitor s-a produs. Contururile vagi a ceea ce se întâmplă în parlamente facilitează această proiecţie. Politicianul este încărcat cu toate calităţile negative pe care bunul sentiment de sine nu le lasă să vieţuiească printre noi. El devine corupt şi ticălos, alibi perfect pentru nevroza unei societăţi. Ura pe care nu putem să ne-o purtăm nouă  pentru scăderile noastre o punem în cârca sa, iar populismul călăreşte pe acest fenomen maladiv.

Mă rezum doar la atâta în privinţa iraţionalităţii. Am indicat un număr de mecanisme şi mai sunt şi altele, dar m-am întins nepermis de mult. Poate voi mai reveni şi cu alte elemente în celelalte postări. Plănuiesc să explic în postarea următoare de ce populismul este principala infracţiune la adresa democraţiei. Însă probabil ea va fi mai încolo pentru că am nişte treabă.

Acesta este o primă postare dintr-o serie dedicată unui fenomen nefast , nu numai prin natură ci şi prin proporţii, care se instalează în viaţa publică românească: populismul. Democraţia este un lucru fragil, care se cere apărat zi de zi, şi ale cărei mecanisme înscrise în lege trebuie completate cu evitarea derivelor, uneri prea bine cunoscute istoric, care ar putea-o deturna. Nu o dată democraţia a fost pierdută, cu complicitatea şi nonşalanţa membrilor unei societăţi, în favoarea unora dintre cele mai sinistre experimente ale istoriei, şi culmea, prin utilizarea aceluiaşi arsenal retoric. Este important ca în problema democraţiei să fim rigorişti. Istoria a demonstrat că alterarea democraţiei, chiar în forme atenuate, nu întârzie să îşi facă efectele. Nu este de mirare, deoarece orice faux pas în acest sens inseamnă repede deturnarea instituţiilor unei comunităţi în folosul unei minorităţi sau a unui singur om care are controlul lor.

Nu mi-am propus să fiu academic în ce voi scrie în această suită de postări. Totuşi câteva principii trebuie precizate pentru a înţelege fenomenul. În primul rând va trebui să clarificăm ce anume înţelegem prin populism.

În literatura de specialitate nu există un consens cu privire la definiţia populismului. Şi acolo populismul rămâne un termen ambiguu. Voi propune totuşi două trăsături care caracterizează populismul şi îl delimitează de alte specii politice. Prima dintre acestea este:

1. Specularea reprezentativităţii. Populismul speculează şi cultivă percepţiile şi frustrările care apar inerent într-o democraţie reprezentativă în vederea unor politici antisistem.Tehnica sa este de a amplifica şi utiliza percepţia distanţei între un ideal al liderilor şi clasa politică la putere, pe care o doreşte dărâmată. Populistul insită asupra masei poporului ca sursă a legitimităţii şi se poziţionează ca salvatorul ce întruchipează par excellence interesele acesteia, pe care clasa politică alienată şi coruptă moral nu le mai reprezintă.

Acesta este alibiul populistului. În Mein Kampf, Hitler denunţa distanţa între un ideal al politicianului şi clasa politică mediocră care în opinia sa, populează parlamentul: ”Caracteristica remarcabilă a formei parlamentare de democraţie este faptul că un număr de persoane, să spunem 500, ce includ mai recent şi femei sunt alese în parlament şi investite cu autoritate să dea verdicte finale asupra orice. În practică doar ei sunt corpul care conduce, căci deşi pot numi un cabinet, de pare de afară adirija problemele statului, acesta nu are voinţă proprie. În realitate acest aşa-numit guvern nu poate face nimic îmotriva voinţei adunării”. El continua: ”Aceşti 500 care au fost de aleşi de popor provin din varii profesii şi oferă varii grade de capacitate politică, rezultatul fiind că această combinaţie e nearmonioasă şi prezintă adesea o imagine jalnică”, adăugând că ”aici 500 de persoane mai mult decât modeste din punct de vedere intelectual judecă cele mai importante probleme ce afectează naţiunea. Aceştia formează guverne care învaţă să câştige aprobarea ilustrei adunări pentru orice pas legsilativ luat, ceea ce înseamnă că politile duse sunt de fapt cele ale celor 500”. Sau de pildă într-un discurs al său din 1 august 1923 Hitler predica ” sfârşitul corupţiei interne, curăţarea tuturor celor care îşi datorează existenţa doar protecţiei tovarăşilor de partid” pentru a concluziona că ”de la mişcarea noastră va veni salvarea - acesta este sentimentul astăzi a milioane”

2. Populismul este indisociabil de demagogie. Voi caracteriza demagogul aşa cum a făcut-o Platon, tipul politic neschimbându-se în două milenii şi jumătate de existenţă: demagogul este un om care nu are nici un respect faţă de adevăr, care foloseşte sofismul şi orchestrarea retorică a minciunii după cum îi convine, tehnica linguşirii şi apelul la emoţie în defavoarea uzului raţiunii pentru a deturna în folosul său voinţa publică.

Ştiţi şi voi aici probabil campaniile de calomnie la adresa evreilor sau opozanţilor politici, utilizarea isteriei şi liguşirea identitară. Este de asemenea probabil inutil să vă amintesc rolul jucat în regimul nazist de politicile de mistificare conduse de Goebbels.

Mă grăbesc să închei. Voi continua această postare cu altele pe aceeaşi temă, în care voi încerca să decortichez populismul incapsulat în politica din România. Din păcate voi putea face asta doar în măsura în care timpul liber mi-o permite şi alte evenimente nu vor acapara actualitatea.

 Partea II

Partea III