diogenecainele

În lipsa unor evenimente de actualitate care să merite a fi comentate, îmi continui jurnalul de idei. Am ales să ilustrez de data aceasta panoplia de orori a populismului cu o serie de elemente iconografice ce concentrează mesajul populist.

Am definit populistul în unul din post-urile anterioare ca un inidvid ce face esenţialmente apel la instrumente paralogice. Există aici o diferenţă fundamentală între paradigma ”politicii normale” şi cea în care se înscrie populistul. În general politica normală este cea fundamentată eventual ideologic şi axată pe ”policy”. Aceasta înseamnă fie evaluarea unui set de principii, sistematizări, justificări şi evaluarea consecinţelor care de obicei fac obiectul abstract al discuţiei academice dintr-o serie de discipline, fie evaluarea tehnicistă a efectelor unui anumit set de măsuri proiectate. Sunt măsuri capabile să atragă adeziunea raţională dar nu să producă etuziasmul pe valul căruia populistul se instalează la putere. Să numim, convenţional, o astfel de discuţie una ”ideologică”.

Şi totuşi în lipsa unor astfel de discuţii raţionale cu privire la consecinţele unei politici rezultatul poate fi dezastruos. Unul din marele perocole ale populismului este că deturnează atenţia de la evaluarea consecinţelor. Nu este vorba aici doar de manipularea agendei publice, ci de altceva -prezenţa masivă a unui element extraideologic capabil să capteze atenţia şi să mobilizeze, asta în dauna problemelor de principiu şi de policy, care în tumultul momentului nu mai preocupă pe nimeni. Este poate şi secretul pentru care regimurile populiste sfârşesc în abuz, venalitate şi dezastru economic -faptul că discursul emoţional lasă să treacă orice element de policy, asta în cazul bun în care a fost formulat unul. Această distragere a atenţiei îi dă posibilitatea de a-şi schimba discursul politic după cum îi convine sau de a construi unul vag, contradictoriu sau cu ţinte patent false. (Este notriu cazul lui Bucaram, pentru prima situaţie. În ceea ce o priveşte a doua este cât se poate de exemplar cazul peronismului)

Campania împotriva constituţiei europene a fost un exemplu clasic de abdicare de la o discuţie raţională a unei chestiuni de policy prin intremediul discursului emoţional-populist

Şi totuşi, dacă resursa populistului nu este argumentul ideologic, ce anume oferă el astfel încât să capteze adeziune? Răspunsul este destul de simplu: el oferă nu o articulare, mai mult sau mai puţin abstractă, de idei, ci o naraţiune, mai precis un mit. De aceea vom putea caracteriza discursul populistului prin următoarele elemente graţie cărora care se va demarca faţă de concurenţă:

Elanul fabulatoriu. De cele mai multe ori aceasta ia forma unei teorii a conspiraţiei menită să explice decalajul între agenda politică şi agenda cetăţeanului printr-un element facil, pueril chiar. Este suficient aici să enumerăm marile conspiraţii sioniste invocate de populiştii islamici sau complotul comunist al lui McCarthy. Pe la noi conspiraţia securiştilor sau a oligarhilor joacă acelaşi rol.

Putem caracteriza această dispoziţie ca un gen de animism politic, în care gândirea primitivă însufleţeşte ceea ce nu e altceva decât un proces economic sau social.Paralela între mit, fabulaţie infantilă şi simptom nevrotic nu este una nouă. Ea a fost trasată încă de pe vremea lui Freud. La rădăcina sa stă un anumit tip de gândire infantilă pe care o regăsim cel mai bine în vis şi care este incapabilă să se sustragă concretului (tot lui trebuie să îi dăm credit şi pentru semnalarea caracterului concret al visului, ca şi pentru multe alte lucruri atât de utile aici). Ca şi în vis sau isterie avem manifestarea unor pulsiuni inconştiente într-un scenariu delirant care foloseşte elemente din realitate ca material pentru a se construi.

Poster nazist conspiraţionist care afirmă că ”yankeii, englezii şi bolşevicii
dansează după cum cânta clica evreiască”

Desigur, pentru a înşela vigilenţa spiritului critic, ca şi în vis scenariul este supus unor procese de raţionalizare, însă aceasta este doar o prelucrare secundară. Uneori acest proces de căutare a unei coerenţe iar proporţiile unei frenezii. Să ne amintim de comisia lui McCarthy care încerca să elucideze maniacal scenariul complotului roşu. Ceea ce trădează acest proces pentru un observator avizat este că delirul populist se naşte quasiapriori, cel mult cu câteva elemente materiale pornind de la care să se construiască scenariul fabulos. Este în fond sturctura oricărei vânători de vrăjitoare, unde elementul anodin este combinat delirant într-un scenariu fabulos. Dacă vreţi , este structura oricărei demenţe, indiviudale sau colective.

Publicaţii mccarthyiste

Conţinutul milenarist. Potrivit populistului, societatea se găseşte într-o stare de corupţie iar promisiunea sa constă într-o regenerare radicală a statului, eventual naşterea unor homines noves. Aici soluţia regenerării este variabilă, în funcţie de valorile şi locurile comune în circulaţie - mergând de la o regenerare relaţiilor de muncă sau principiilor statale până la regenerarea clasei politice cu oameni virtuoşi.

Afiş petainist, care promitea o regenerare prin intermediul unei ”revoluţii naţionale” care să înlocuiască vechia republică ”Franţa & Co”, aşezată sub semnul complotului iudeo-comunist, ale cărei temelii sunt fisurate, are la bază radicalismul, comunismul, mita , lenea, egoismul şi unde deviza republicană a fost deturnată în ”Lene, demagogie şi internaţionalism”. Noua Franţă este una bazată pe alte valori şi cu o temelie solidă.

Soluţia milenaristă reprezintă soluţia totală. Ea este pretextul perfect pentru ”wishful thinking”. În fond utopia îndeplineşte din punct de vedere psihologic rolul fantasmei.

Însă atracţia fantasmei e efcicientă doar în condiţii de criză. Mai precis fantasma devine o soluţie atunci când realitatea nu oferă perspectiva unei îmbunătăţiri a situaţiei existente, impunându-se soluţia radicală, o nouă ordine. De aceea populistul are grijă să denigreze cât poate ordinea existentă, să o prezinte ca o situaţie, din varii cauze, iremediabil malefică. Tehnica sa este de a transforma Dicţionarul de idei primite de-a gata e transformat în Apocalipsă. În acest mod el excită emoţii şi le oferă şi suportul de care să se lege (în sens psihanalitic)

Cultul figurii charismatice. Este un cult al eroului care se instituie drept agent care va opera acea schimbare mântuitoare pe care fabula fondatoare o predică (Uneori figura poate fi una istorică, dar cu care liderii populişti se doresc asociaţi şi de la care se reclamă şi îşi extrag autoritatea în calitate de şefi ai cultului).

Afişe mesianice (nazist, chinez şi maoist nepalez) în care liderul joacă rolul de mântuitor colectiv.

S-a remarcat deja adesea rolul figurii paterne în asemenea mişcări. Era de aşteptat. Nevroza înseamnă resurgenţa unor scheme de gândire infantile. Cel care ocupă rolul respectiv, ca orice părinte, ghidează şi protejează (fie măcar şi prin ideile sale) cu putere şi cu calităţi superioare individului comun infantilizat. De asemenea (Freud interpreta asta prin captarea de către lider a rolului supraeului) el are autoritatea supermă de a spune ce e bine şi ce e rău, spiritul critic şi cenzura exercitată de el fiind abolte. Nu voi insista pe acest aspect. Voi insista pe un altul care conduce de la statutul de personaj simpatic la cel de idol.

E un fenomen pe care Freud îl numea după Sendhal ”cristalizare”. La fel cum o bucată de lemn oarecare introdusă într-o soluţie salină ajugne în timp să se împodobească de cristale, obiectul iubirii publice sau private este împodobit cu toate calităţile până la a-şi pierde identitatea de muritor trivial. Freud explica aceasta printr-o detaşare a libidoului narcisic şi investirea sa în figura persoanei care este subiectul crsitalizării. Este probabil şi raţiunea pentru care oamenii uită de interesul propriu un astfel de fenomene de lider, nu numai ce se ascunde dedesubt.

va continua…