diogenecainele

 Un fel de cuprins

I. Ce este populismul? (a se citi inainte, fie si pentru că e un post mai scurt)
II. Câteva din mecanismele populismului

Gata, m-am ţinut de promisiune . Ce intenţionez acuma este să ofer un argument pentru definiţia mea a populismului şi  să indic sumar şi cât pot de nepretenţios piesele esenţiale din mecanismul ce îl generează.

Mecanismul politic
Atunci când am încercat ieri sa circumscriu cumva fenomenul  am afirmat ca ”populismul speculeaza si cultiva perceptiile si frustrarile care apar inerent într-o democratie reprezentativa în vederea unor politici antisistem?”. E aici ceva la intersecţia între teoria politică şi patologia mentală care se cere explicat.

Elementul care ocazionează populismul e următorul: diferenta care ia nastere în sistemele reprezentative între agenda cetateanului si agenda politicianului, ca si între solutiile acestuia si ale cetateanului. Mai departe, cauza trebuie cautata în fenomenul de diviziune sociala a muncii, atâta vreme cât reprezentarea e şi ea o astfel de diviziune. Avem reprezentanti care sa se ocupe de afacerile publice tocmai pentru ca noi însine nu avem, inter alia, timpul sau cunostintele necesare în acest scop. Mai departe, însusi faptul de a te ocupa de o anumita problema degaja o serie de cunostinte despre starile de fapt implicate pe care demos-ul nu ajunge sa le posede.

Consecinta este ca vor exista doua cadre de referinta pentru evaluarea prioritatilor si a solutiilor: cel al elitei politice bazata pe cunostinte tehnice si un anumit set de experiente si cel populara care, în orice ar consta acest folclor (o să explic la un moment dat probabil cum arată), nu are cum încorpora pe scara larga respectivele premise. De pilda un politician poate avea o anumita perspectiva asupra efectelor expulzarii emigrantilor - formata în urma studiilor sale deeconomie, drept etc sau pur si simplu pentru ca în activitatea sa parlementara a luat contact cu anumite rapoarte cu privire la efectul economic al expulzarii sau cu violarile principiilor juridice sau ale drepturilor omului pe care gestul le implica - care în domeniul cunoasterii comune vor lipsi. Populismul este un efect al specializarii. Ea naste un fenomen de înstrainare a elitelor de masa.

Aici populistul va găsi ocazia să speculeze două aspecte, un mecanism care poate fi mai uşor evidenţiat raţional iar al doilea care ţine de zona umbrelor, şi pe care voi încerca să vă fac să îl întrezăriţi fără recurs la un aparat tehnic.

 Tehnica populistului

a. Faliile raţiunii. 
Desigur,va exista întotdeuna o nedumerire în masa cu privire la ratiunile pentru care politcienii nu iau masuri care individului par adesea mai mult decât necesare. De ce nu expulzam emigrantii? De ce nu introducem pedeapsa cu moartea?  De ce Comisia Europeana are un cuvânt de spus  în chestiuni care ni se par de resort national? De ce exista coalitii monstruoase? De ce nu impunem anumite bariere protectioniste? De ce am încetat sa subventionam un anumit domeniu? Populistul oferă răspunsuri facile tuturor acestor nedumeriri şi speculează oportunist frustrările născute din faptul că ”nu se face ce trebuie”, amplificându-le cu tot recuzitarul,  care în cazul său are o anumită particularitate .

Nu neg că exista situatii în care elitele sunt înstrăinate de mase din alte cauze. De pilda o clasa politica formata din marii  proprietari de pamânt si burghezia urbana poate sa fi avut întotdeauna o agenda straina fata de cea a micilor proprietari de pamânt sau a muncitorilor agricoli. Este drept ca în acest caz faptul ca  preocuparile elitei politice sa fie denuntate. Însă

1. nu orice astfel de înstrainare trebuie denuntata
2. denuntul nu se poate face oricum

Punctul 1 ar trebui să fie clar. Am vazut ca înstrainarea este un produs necesar al diviziunii munici si specializarii. Mai interesant e 2. Populistul are aici ocazia sa triseze. Am definit populistul si prin demagogie - prin capacitatea de a folosi mecanisme pararationale cum ar fi sofismul, lingusirea sau apelul la sentiment. Nu susţin că rationalitatea este impotenta sau întotdeauna mai slaba decât apelul la resorturile pasionale - câteodata este, câteodata nu iar a cercceta ierarhia este o chestiune paralela si de multe ori o falsa problema. Cert este ca uneori aceste mecanisme sunt mai eficiente decât expunerea corecta. În vreme ce politicianul care nu vrea sa cadă în populism va trebui sa se abţină, populistul are aici o resursa pe care o poate exploata. Astfel, populistul va putea sa ofere explicatii simplificatoare, si de aceea usor de înteles, care atrag atentia prin dimensiunile calomniei, devin credibile prin apelul la stereotip sau deoarece speculeaza niste temeri. Populistul va putea mistifica, manipula si deveni inconsistent dupa cum o cere adaptarea la circumstante. Cine nu vrea să devină populist nu poate. Este avantajul necinstit al personajului rău din poveste.

Acordându-i acest avantaj, nu as vrea sa proiectez o viziune fatalista asupra şanselor politicii decente. De pilda aceasta retorica de care dispune populistul este si semnul sau de recunoastere. E drept, acest exercitiu de reperare e mai dificil în democratiile tinere (cazul Europei de est) sau dupa ce memoria catastrofelor istorice se sterge (cazul Europei de vest, unde generatia care a cunoscut fascismul si efectele sale e in declin), dar nu imposibil.

b. Umbra 
Însă vorbeam de două fenomene pe care populistul le utilizează. Nu aş fi vrut să vorbesc despre această componentă care poate unora pare mai puţin evidentă, şi cere oarecum un anumit aparat teoretic. Însă ştiu că mulţi veţi fi constatat ura pe care o mobilizează populistul, energia formidabilă de care profită  şi vă veţi fi întrebat de unde vine ea. De altfel iraţionalitatea e o componentă pe care foarte puţini au omis să o constate în mişcările populiste şi nu putem explica elanul terifiant al mişcărilor populiste printr-un simplu sofism.

Dacă prima componentă reprezintă deturnarea unui mecanism care ar fi trebuit să fie raţional, a doua ţine de nişte angrenaje profund iraţionale. Freud ar fi vorbit de o refulare, urmată de o proiecţie şi o negaţie concomitentă. Jung vorbea de  ”proiecţia umbrei”. Adler ar fi indicat un mecanism în care se conservă bunul sentiment al valorii de sine. Scheler ar fi văzut aici un mecanism al resentimentului. Însă nu trebuie să fiţi adepţii unui anumit tip de teoretizare pentru a înţelege despre ce e vorba.

Puteţi constata şi dumneavoastră că întotdeauna ”celălalt” e cel care ne ajută să ne scuzăm propriile scăderi. Când greşim, suntem săraci, eşuăm profesional sau personal nu noi suntem de vină ci întotdeauna un altul. Există o mistificare ce ne face să ne menţinem echilibrul. Ea poate profita toate mecanismele enumerate:

•  ”Nu eu sunt hoţ când călătoresc fără bilet de autobuz. Asta nu înseamnă nimic, hoţi sunt politicienii care fură milioane” (negaţie şi proiecţie);
• ”Primitivitatea şi rudimentaritatea nu sunt atribute al omului civilizat, ci ale negrilor” (proiecţie a umbrei);
• ”Eu nu sunt sărac pentru că sunt incapabil, ci pentru că societatea nu mă ajută” (mecanism de protecţie a sentimentului pozitiv al valorii de sine);
• ”Sunt sărac nu pentru că am fost imbecil şi nu am deschis o afacere. Oricum ar fi fost inutil pentru că altul deja înstăpânit asupra contractelor bănoase, iar el trebuie să fie necinstit pentru că altfel rămânea sărac precum sunt eu”(raţionament resentimentar)

Pedeapsa meritată este deturnată, la fel cum la curtea Franţei exista un copil care lua chelfănelile în locul Delfinului. Aici  există nişte candidaţi eterni la postura de ”străin” cum ar fi negrul, evreul sau imigrantul.  Spunând că altul este purtătorul acestor atribute negative ne dezvinovăţim pe noi, când ne evaluăm individual sau ca membri ai unui grup.

Or prin înstrăinarea sa, politicianul ajunge întotdeauna să fie foarte adesea acel ”altul”. Rezervorul de ură alimentat de toate aceste procese are un debuşeu perfect. ”Noi muncim ca abia să o ducem de la un salariu la altul iar ei dorm în parlament şi se plimbă toată ziua în străinătate” este remarca pe care într-o formă sau alta sunt sigur că aţi auzit-o. Actul magic de trimitere în deşert a ţapului ispăşitor s-a produs. Contururile vagi a ceea ce se întâmplă în parlamente facilitează această proiecţie. Politicianul este încărcat cu toate calităţile negative pe care bunul sentiment de sine nu le lasă să vieţuiească printre noi. El devine corupt şi ticălos, alibi perfect pentru nevroza unei societăţi. Ura pe care nu putem să ne-o purtăm nouă  pentru scăderile noastre o punem în cârca sa, iar populismul călăreşte pe acest fenomen maladiv.

Mă rezum doar la atâta în privinţa iraţionalităţii. Am indicat un număr de mecanisme şi mai sunt şi altele, dar m-am întins nepermis de mult. Poate voi mai reveni şi cu alte elemente în celelalte postări. Plănuiesc să explic în postarea următoare de ce populismul este principala infracţiune la adresa democraţiei. Însă probabil ea va fi mai încolo pentru că am nişte treabă.