diogenecainele

L-am ascultat până în urmă cu câteva minute pe Geoana ţinându-şi cuvântarea pe marginea moţiunii de cenzură. Mă copleşeşte cantitatea de paltituni opoziţionare care se aglomerează în prealungul său discurs. Domnul Geoană a ”înţeles” care este rolul unui partid de opoziţie şi de aceea s-a supus unui clişeu. Ca o fată bătrână care a ”înţeles” ce înseamnă să fii femeie şi îşi menţine silueta, da frecvent ochii peste cap şi se parfumează strident , domnul Geoană s-a dedat tuturor scâncetelor care trebuie să semnaleze poporului că îndeplineşte rolul pe care natura l-a hărăzit opoziţiei. Nu cred că a insuflat pasiuni cuiva.

Cânva Talleyrand spunea că vorbirea i-a fost dată omului ca să îşi asculte după ea gândurile. Din păcate electoratul nu îl poate suspecta pe Geoană că este emulul ilustrului său înaintaş în ale diplomaţiei, cum nu poate suspecta o fată bătrână că pune coarne cuiva. Oricine poate citi pe undeva incapacitate congenitală a dumisale de a avea duplicităţi profunde şi reflexive, care sfâşie un om politic strivit între machiavelism şi buna intenţie. Domnul Geoană e sincer, sincer ca o veşnică fată mare. Nu că aceste fiinţe tragice ar fi incapabile crize sau de meschinărie, dar au grijă să se autofalsifice propmt în faţa ochilor conştiinţei chiar şi când li se spune, de către oameni trecuţi prin viaţă, adevărul în argou, şi să îşi continue isteria fără a avea conştiinţa că joacă teatru.

Ce nu a înţeles la timp PSD-ul este că nimeni nu râvneşte o asemenea fiinţă pentru că aproape oricine preferă femeile, chiar dacă acestea au fost prinse cândva că au minţit.

Azi o sa va spun de ce imi place blogul lui Nastase. Mă voi lepăda însă cu voioşie de obositoarele preocupări cu privire la binele naţional si ma voi deda viciilor secrete ale flaneur-ului .

Întotdeauna mi-am dorit sa imi închipui cu suficientă vivacitate cum era în salonul lui Madame de Stael. Nu am reuşit până recent, adică până la blog-ul d-lui Nastase. Acolo se amestecau paranoici şi libertini, iacobini în pragul unei crize de nervi, răspopiţi, flămânzi, virgine şi canalii, totul într-o vreme când prostia deghizată în sublim bantuia prin spaţiul public precum ciuma. Şi, mai presus de toate, mai găseai din când în când pasiunea pentru decadente jocuri ale spiritului chiar atunci când se discuta despre o decapitare. Să nu vă închipuiţi că mi-am pierdut simţul măsurii. Sunt suficiente personaje insipide, dar de obicei politeţa rezolvă lucrurile. Desigur faptul ca trebuie sa te pupi pe obraz cu mitocanul te exaspereaza câteodată şi îţi face juisanţa incompletă. Însă chiar şi aşa locul rămâne macar cu farmecul unui bistrou parizian în care ajungi sa resimţi cum spaţiul exiguu este brusc aglomerat de prezenţa fizică mai mult sau mai puţin agreabilă a câte unui ins ivit din senin, dar unde mai poţi discuta şi altceva decât despre salariul şefului, sau măcar îl poţi discuta şi altcumva.